La viața pe care ”oamenii de noi” am fabricat-o. Nu-mi doresc prosperitate. Oricum, nu pe cea pe care o vedem în jur cu ochii noștri goi. Nu-mi imaginez de ce mi-aș putea dori să posed ”multul balast” la care, indiferent de timpurile în care trăim, se reduce mizera noastră existență. Mizeră, însă, nu din lipsă de balast, ci din foame de mai mult. Mai mult balast care să astupe sufletul perforat de materialism.
E trist. E dureros. E lumea in care trăim.
Nu mă pot abține să nu întreb: care sunt oamenii mari? Sunt multimilionarii secolului XXI? Sau oamenii care și-au risipit zilele iubind frumosul? Marii muzicieni, marii fizicieni, marii chimiști, marii pictori, marii scriitori, ”marii mari”. Nu cred că vreunul dintre ei a avut drept scop îmbogățirea. De cele mai multe ori banii au fost, într-adevăr, un efect, o consecință. Însă nu un scop.
Nu critic oamenii cu bani. Nici măcar pe cei care trăiesc pentru bani. Poate acesta este lucrul care îi face pe ei fericiți. Pe mine nu.
