Să nu te pierd am vrut
și am păstrat cât am putut
candoarea și căldura ta
ce în privire îmi zburda.
Nedeslușire producea
atunci când inima-mi sălta
la orișice ne-nconjura
cu prospețime și verdeață.
Aveai acel nesaț de viață
și nestatornică uitare
a omului apusă zare
când anii-ncep să îl doboare.
Cerul cât era de-albastru
cuvenit ne era și numai al nostru.
Secret pe lume n-am fi găsit
dac-am fi vrut sa-l fi ghicit.
Nu au trecut nici ani de-atunci,
dar timpul pare c-a avut
prea grabnică nestramutare
în a cârmi spre alta mare
în care peștii înghit pești
și inocența e-o pedeapsă
pe care-o viață o ispășești.
