Ninge

Am gasit cateva randuri intr-o agenda mai veche. Mi s-a parut ca descriu destul de fidel atmosfera de afara. Nu e o reclama. Sau poate ca este. :)

Ninge cu fulgi din cer senin.
E soare sub nori. Pamantul e plin
de cald si lumina, de puf instelat.
Oameni cu vina apasa pe strat.

Sub talpile lor dispare ninsoarea.
Cu scrasnet se lasa, ii arde sclipirea.
Ramane pamantul ce-nghite cu sete
siroaie de apa. Topita pe ghete

se strange zapada si-n urma de om
se-asterne tacerea iar albul e crom.

Vand publicitate

Publicitatea este un mod de a gandi si presupune a te folosi de tot ceea ce stii si tot ceea ce trebuie sa afli pentru a intelege ca undeva exista o legatura intre ceea ce vrei sa vinzi si ceea ce vor oamenii sa auda, fara a prejudicia, insa, imaginea cumparatorului sau a adauga produsului calitati ce nu ii apartin. O casatorie intre esenta si aparenta. Sau un puzzle al cuvintelor si al ideilor, unde satisfactia de a-l fi nimerit ar trebui sa fie cea mai mare recompensa pentru oricine lucreaza in acest domeniu. Acesta este si motivul pentru care ma simt atrasa de publicitate. Pentru ca iti ofera oportunitatea de a gasi o varianta de rezolvare intr-un univers in care jurnalismul, caracterizat prin scrierea concisa, clara, se impleteste cu literatura, ale carei limite se regasesc doar in lipsa de imaginatie. Te pune in dificultate. Iti impune limite si in acelasi timp iti ofera libertatea de a gasi cea mai buna varianta de prezentare. Cu titlu, text, imagine, logo si slogan.

Asadar, fara alte adaugiri si introduceri, vreau sa rezolv cat mai multe puzzle-uri. De acum si pana cand va cumpara cineva. Produsele vor fi reale sau imaginare.
Incep de maine :).

De maine

E fara urma de nor. Albastru. Si ma nelinisteste cu fiecare secunda pe care o petrec isodindu-i inceputul. De-ar sti cineva care e acela...Inchid ochii. Inca il vad. Cernuta prin urzeala perdelei, simt lumina jucandu-mi pe pleoape. Nu-mi mai este frig, insa continui sa ma ascund in carapacea asternutului ca un urs trezit din hibernare. E inca prea devreme. Continui, deci, sa visez. Deasupra e cerul, albastru ca intotdeauna. Obisnuiam sa il privesc si sa fie de ajuns pentru a ma simti fericita. Eram pur si simplu beata, pluteam intr-un desfat al imaginatiei ce nu mi-ar fi putut refuza nimic. Vedeam in el raspunsuri la intrebari pe care le voi pune mai tarziu si intrebari la raspunsuri pe care le-am primit. Vedeam in el dorinta de a trai, de a-i afla sfarsitul. Vedeam frumusetea, acum mi-o inchipui. Traiam copilaria, acum mi-o reconstitui.
Inca il gasesc deasupra-mi. E uimitor cat de neschimbat a ramas si cat de diferit il vad acum. O dovada in plus ca suntem pasageri invitati sa-si traiasca momentul, lasand vesnicia sa-si umple timpul cu noi...mii de milioane de miliarde de momente. Uneori cred ca anotimpurile au fost date pentru a ne simti mai putin muritori. Uite, si natura se schimba. Doar ca ciclul ei incepe in fiecare an, pe cand pentru noi, fiecare an se termina cu inca un ciclu.
Mi-am deschis ochii. Stiu ca e tarziu. Ma uit la ceas si imi dau seama ca nu au trecut decat doua minute. Zambesc. Da, imaginatia poate pacali timpul. E un truc de care ne folosim adeseori, fara a-i intelege, poate, importanta. Desi, fara imaginatie, nimic din jurul nostru nu ar fi putut exista.
Incerc sa nu adorm. De maine n-o sa mai las imaginatia sa-mi dea ziua peste cap.

Copilărie

Să nu te pierd am vrut
și am păstrat cât am putut
candoarea și căldura ta
ce în privire îmi zburda.

Nedeslușire producea
atunci când inima-mi sălta
la orișice ne-nconjura
cu prospețime și verdeață.
Aveai acel nesaț de viață
și nestatornică uitare
a omului apusă zare
când anii-ncep să îl doboare.

Cerul cât era de-albastru
cuvenit ne era și numai al nostru.
Secret pe lume n-am fi găsit
dac-am fi vrut sa-l fi ghicit.

Nu au trecut nici ani de-atunci,
dar timpul pare c-a avut
prea grabnică nestramutare
în a cârmi spre alta mare
în care peștii înghit pești
și inocența e-o pedeapsă
pe care-o viață o ispășești.

Nu râvnesc

La viața pe care ”oamenii de noi” am fabricat-o. Nu-mi doresc prosperitate. Oricum, nu pe cea pe care o vedem în jur cu ochii noștri goi. Nu-mi imaginez de ce mi-aș putea dori să posed ”multul balast” la care, indiferent de timpurile în care trăim, se reduce mizera noastră existență. Mizeră, însă, nu din lipsă de balast, ci din foame de mai mult. Mai mult balast care să astupe sufletul perforat de materialism.
E trist. E dureros. E lumea in care trăim.
Nu mă pot abține să nu întreb: care sunt oamenii mari? Sunt multimilionarii secolului XXI? Sau oamenii care și-au risipit zilele iubind frumosul? Marii muzicieni, marii fizicieni, marii chimiști, marii pictori, marii scriitori, ”marii mari”. Nu cred că vreunul dintre ei a avut drept scop îmbogățirea. De cele mai multe ori banii au fost, într-adevăr, un efect, o consecință. Însă nu un scop.
Nu critic oamenii cu bani. Nici măcar pe cei care trăiesc pentru bani. Poate acesta este lucrul care îi face pe ei fericiți. Pe mine nu.

Un rost pentru un om, un făgaș pentru omenire

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la viața pe care o avem de trăit, nu pot decât să cred că fiecare dintre noi s-a născut cu un rost. Iar acest rost ne rămâne nouă să-l aflăm, astfel încât să putem simți la sfârșit că nu am trăit în zadar. Îndrăznesc să cred că mulți oameni sunt nefericiți, în pofida lucrurilor pe care au reușit să le agonisească de-a lungul timpului. Pentru că le-a lipsit rostul. Pentru că au renunțat să caute. Pentru că ce au găsit nu a putut susține povara unei lumi ce se autodistruge din prea multă suficiență.

Fiecare moment din viață are dificultățile sale, punctele lui de cotitură. Când suntem mici, vrem să fim mari. Când suntem mari, vrem să fim și mai mari. Iar când ajungem sus, de multe ori, nici nu ne rămâne timp să ne dăm seama că s-a sfârșit. În tot acest proces de ascensiune, în ce moment știm, cu adevărat, ce vrem ? Ideal ar fi să alergăm într-o singură direcție. Însă, de cele mai multe ori, traseul nostru arată ca un labirint, în care ne pierdem adeseori, fără a mai ști de unde am plecat și încotro ne îndreptăm.

Viața, așa cum o văd eu, e un dar de la Dumnezeu si o datorie față de noi înșine de a-i înțelege rostul. De a ne înțelege nouă rostul. Dacă am încerca să o vedem mai mult ca pe o datorie și mai puțin ca pe un dar, poate că atunci am putea începe cu adevărat să ne bucurăm de ea...

Poate sunt idealistă. Poate lumii îi lipsește mai mult decât un rost. Sau poate că merităm să nu i-l aflăm niciodată. Pentru mine, însă, căutarea continuă. Pentru că nimic nu e întâmplător. Și pentru că fără această căutare mi-ar fi greu să continui să merg înainte.

Mănăstire-ntr-un picior, ghici, ciupercă, ce-i

Iubește lumina. Și-i place cât mai sus. Pe creste. Ai zice că pe-o culme înghețată s-ar putea zgribuli. Numai de-ar avea în ce-și înfinge rădăcina. Înălțimea piscurilor îngropate sub mormane de zăpadă i-ar putea fi numai bună, însă frigul de aici nu i-ar prii de fel. Iar cu o vară abia simțită și-un soare stins, neputincios, nici lumină, nici căldura nu i-ar fi de-ajuns spre-a se-nălța.
Crește pe stânci golașe, în pâlcuri răzlețe. În marea de alb a insulei ți-ar fi greu să n-o confunzi cu o floare de gheață. În căutare de mușchi și licheni, cu mai multă iscusință ar găsi-o renii. Are frunzele alungite și subțiri, de un verde deschis, acoperite cu perișori fini, argintii, asemenea acelora de pe corpul puilor mici de focă. Aceiași perișori urcă până sus, acoperind petalele modelate parcă din fulgi de zăpadă.
E de o frumusețe cum rar întâlnești. Ai putea înțelege, poate, ce admirație stârnește, privind aurora boreală. Și nu-i decât o floare. O stea rămasă fără cer.