Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la viața pe care o avem de trăit, nu pot decât să cred că fiecare dintre noi s-a născut cu un rost. Iar acest rost ne rămâne nouă să-l aflăm, astfel încât să putem simți la sfârșit că nu am trăit în zadar. Îndrăznesc să cred că mulți oameni sunt nefericiți, în pofida lucrurilor pe care au reușit să le agonisească de-a lungul timpului. Pentru că le-a lipsit rostul. Pentru că au renunțat să caute. Pentru că ce au găsit nu a putut susține povara unei lumi ce se autodistruge din prea multă suficiență.
Fiecare moment din viață are dificultățile sale, punctele lui de cotitură. Când suntem mici, vrem să fim mari. Când suntem mari, vrem să fim și mai mari. Iar când ajungem sus, de multe ori, nici nu ne rămâne timp să ne dăm seama că s-a sfârșit. În tot acest proces de ascensiune, în ce moment știm, cu adevărat, ce vrem ? Ideal ar fi să alergăm într-o singură direcție. Însă, de cele mai multe ori, traseul nostru arată ca un labirint, în care ne pierdem adeseori, fără a mai ști de unde am plecat și încotro ne îndreptăm.
Viața, așa cum o văd eu, e un dar de la Dumnezeu si o datorie față de noi înșine de a-i înțelege rostul. De a ne înțelege nouă rostul. Dacă am încerca să o vedem mai mult ca pe o datorie și mai puțin ca pe un dar, poate că atunci am putea începe cu adevărat să ne bucurăm de ea...
Poate sunt idealistă. Poate lumii îi lipsește mai mult decât un rost. Sau poate că merităm să nu i-l aflăm niciodată. Pentru mine, însă, căutarea continuă. Pentru că nimic nu e întâmplător. Și pentru că fără această căutare mi-ar fi greu să continui să merg înainte.
