Versuri pentru mâine

Tăgadă

Ce ştiu acum e nimicul din mine.
Îl caut și-ntreb, dar nimeni nu știe.
Aud doar ce-i surd
și-năuntru absurd:

„Ce-i sigur e-aici,
Nu-i timp să-nțelegi.
Uită să strigi.
Ecoul e frust,
închis şi vetust.
Chiar lacrimi să fie
mai rău iţi faci ţie.”

Ce suntem azi distrus va fi mâine
și din turle înalte s-or face cascade.
Zdrobit va fi nisipul,
uitat va fi pământul,
iar ce-o fi să rămâie
nu-ţi va şti nume, nici călcâie.
Încotro vei mai fugi?
Unde vei mai construi
un nimic care să ţie
pe pământ o veşnicie?

Unde-i iubirea, unde-i credinţa?
Unde e cerul şi unde sunt oameni?
Unde-i un suflet, unde sunt toate
ale înaltului frânturi,
ascunse în noi dintru-nceputuri?

În pomada ce-l ţine ascuns
Am găsit ridicol răspuns.
„Sunt pretutindeni şi nicăieri.
Îmi caut stăpân, dar e gol de-ncăperi”

Nu vreau să cred o vorbă.
Aceasta e o probă.
Departe fie orice adăpost
al firii ce nu-şi găseşte rost.

Să nu ştii şi să-mbătrâneşti
nu poate fi mai rău decât să uiţi şi să trăieşti.