Iubește lumina. Și-i place cât mai sus. Pe creste. Ai zice că pe-o culme înghețată s-ar putea zgribuli. Numai de-ar avea în ce-și înfinge rădăcina. Înălțimea piscurilor îngropate sub mormane de zăpadă i-ar putea fi numai bună, însă frigul de aici nu i-ar prii de fel. Iar cu o vară abia simțită și-un soare stins, neputincios, nici lumină, nici căldura nu i-ar fi de-ajuns spre-a se-nălța.
Crește pe stânci golașe, în pâlcuri răzlețe. În marea de alb a insulei ți-ar fi greu să n-o confunzi cu o floare de gheață. În căutare de mușchi și licheni, cu mai multă iscusință ar găsi-o renii. Are frunzele alungite și subțiri, de un verde deschis, acoperite cu perișori fini, argintii, asemenea acelora de pe corpul puilor mici de focă. Aceiași perișori urcă până sus, acoperind petalele modelate parcă din fulgi de zăpadă.
E de o frumusețe cum rar întâlnești. Ai putea înțelege, poate, ce admirație stârnește, privind aurora boreală. Și nu-i decât o floare. O stea rămasă fără cer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu