De maine

E fara urma de nor. Albastru. Si ma nelinisteste cu fiecare secunda pe care o petrec isodindu-i inceputul. De-ar sti cineva care e acela...Inchid ochii. Inca il vad. Cernuta prin urzeala perdelei, simt lumina jucandu-mi pe pleoape. Nu-mi mai este frig, insa continui sa ma ascund in carapacea asternutului ca un urs trezit din hibernare. E inca prea devreme. Continui, deci, sa visez. Deasupra e cerul, albastru ca intotdeauna. Obisnuiam sa il privesc si sa fie de ajuns pentru a ma simti fericita. Eram pur si simplu beata, pluteam intr-un desfat al imaginatiei ce nu mi-ar fi putut refuza nimic. Vedeam in el raspunsuri la intrebari pe care le voi pune mai tarziu si intrebari la raspunsuri pe care le-am primit. Vedeam in el dorinta de a trai, de a-i afla sfarsitul. Vedeam frumusetea, acum mi-o inchipui. Traiam copilaria, acum mi-o reconstitui.
Inca il gasesc deasupra-mi. E uimitor cat de neschimbat a ramas si cat de diferit il vad acum. O dovada in plus ca suntem pasageri invitati sa-si traiasca momentul, lasand vesnicia sa-si umple timpul cu noi...mii de milioane de miliarde de momente. Uneori cred ca anotimpurile au fost date pentru a ne simti mai putin muritori. Uite, si natura se schimba. Doar ca ciclul ei incepe in fiecare an, pe cand pentru noi, fiecare an se termina cu inca un ciclu.
Mi-am deschis ochii. Stiu ca e tarziu. Ma uit la ceas si imi dau seama ca nu au trecut decat doua minute. Zambesc. Da, imaginatia poate pacali timpul. E un truc de care ne folosim adeseori, fara a-i intelege, poate, importanta. Desi, fara imaginatie, nimic din jurul nostru nu ar fi putut exista.
Incerc sa nu adorm. De maine n-o sa mai las imaginatia sa-mi dea ziua peste cap.