Si uite c-am crescut copacel. Si crengile se intind flamande spre cer si nu mai ajung. Poate nu asta-i cerul pe care-l cautam. Ma uit in dreapta. Si altii se intind. In stanga? La fel. Hmmm. Si in fata? In fata-s unii crestati frumos, ca niste bonsai. Nu prea se mai intind, dar oricum nu mai e nevoie. Ii admira toti din jur. La ce le mai trebuie un cer spre care nu au stiut niciodata de ce se intind?
Sa ma uit si in spate? N-are a strica. Ma-ntorc si vad o padure de copaci batrani. Cu ramuri mai lungi sau mai scurte, disciplinate sau haotice, ravasiti sau bonsai. Unii dintre ei inca se mai intind. Si chiar daca n-au ajuns pana sus, se bucura de briza dinspre rasarit, privind de deasupra spre marea de copaci tintuiti in pamant prin aceleasi radacini care le-au dat, candva, viata.
Vreau sa simt briza dinspre rasarit
RăspundețiȘtergere